Noul sediu al Muzeului Ţării Crişurilor (Fosta Şcoala Regală de Cadeţi)

Noul sediu al Muzeului Ţării Crişurilor (Fosta Şcoala Regală de Cadeţi)Inaugurarea monumentalei clădiri a Şcolii Regale de Cadeţi a avut loc la 4 octombrie 1898. Pe amplul teren dintre parcul Rhédey, actualul parc Bălcescu, şi pârâul Peţa, a fost ridicat un vast complex edilitar destinat învăţământului cu profil militar. Erau anii în care Imperiul austro-ungar îşi juca ultima carte a puterii sale şi aici, la Oradea, oraş ce a avut întotdeauna o importanţă strategico-militară deosebită. Corpul central al garnizoanei a fost clădirea ce găzduieşte astăzi Muzeul Ţării Crişurilor.

După Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, care a hotărât şi unirea Transilvaniei cu România, Oradea rămâne, totuşi, sub controlul autorităţilor maghiare. Un moment istoric de importanţă deosebită este marcat de intrarea triumfală în oraş a armatei române sub conducerea generalului Traian Moşoiu, în 20 aprilie 1919.

Clădirea corespundea pe deplin cerinţelor unei şcoli militare. Impunătoare, elegantă şi funcţională, ea era gândită arhitectural pentru programul specific al unei şcoli militare. Desfăşurată pe înălţimea a trei etaje, cu parter înalt, clădirea impune şi acum ideea de forţă, stabilitate, ordine, prestigiu. Arhitectul ei este Alpár Ignác. Din punct de vedere stilistic, arhitectura sa este de tip eclectic cu dominantă neo-clasică, specifică unui program arhitectural de reprezentare. Compoziţia sa volumetrică evocă tipologia palatului imperial de la Schönbrunn. Monumentalitatea clădirii este conferită mai ales de amploarea rezalitului central, ritmat de cadenţa a şapte axe, echilibrate pe orizontală, la etajul întâi, de un câmp plasticizat cu bosaje buceardate. Acest rezalit aduce în memorie templele grecesti din perioada arhaică, stilul sever de tip militar, dar este decorat şi cu ornamente inspirate din stilul imperial roman. Frontonul, decorat cu ghirlande aurite, este flancat în chip triumfal de două vase monumentale de inspiraţie neo-clasică. In interiorul clădirii regăsim aceeaşi decoraţie de tip triumfalist, dar ţinută mereu în limitele unei stricte sobrietăţi. Stucaturi sobru arcuite în volute simplificate aparţin încă spiritului baroc târziu. Scara principală este monumentală. Accentele cele mai puternice ale faţadei sunt marcate de prezenţa a patru trofee militare inspirate direct din monumentele triumfale romane. Acestea sunt precedate, la portalul intrării principale, de alte două trofee impunătoare. Siluetele lor solemne străjuiesc de un secol drumul principal de acces. Intrarea în clădire este marcată în ax de un relief monumental expresiv tratat plastic, ce reprezintă chipul războinic al lui Hercule încadrat de blana leului din Nemeea în chip de ghirlandă a victoriei. In perioada interbelică, clădirea şi-a amplificat prezenţa arhitecturală prin grija pentru amenajarea ambientului natural. Fotografiile de epocă atestă frumuseţea parcului care, asemeni unei anticamere elegante, exprima şi acesta ideea de ordine, disciplină, rigoare, armonie.

După 12 octombrie 1944, când armata română şi sovietică eliberează oraşul de autorităţile Ungariei horthyste, descoperim mărturii vizuale ale stăpânirii sovietice de scurtă durată, prin slogane militare în limba rusă ce au devenit vizibile în urma decapării straturilor succesive de vopsea. Aceste slogane au fost acoperite după ce armata română a devenit stăpâna absolută a clădirii. Palimpsestul zidurilor vorbeşte grăitor peste timp despre aventura acestei clădiri ce a străbătut o istorie seculară fără să-şi părăsească funcţia militară decăt după istoricul an 1989.

In perioada regimului comunist, deci în intervalul 1948 – 1989, clădirea se închide circuitului şi vizibilităţii publice. Imperativele Războiul rece şi ale unui regim totalitar obturează vizibilitatea complexului militar, devenit UM 01326.

Un moment crucial pentru istoria contemporană a clădirii este cel din anul 2005, când, în şedinţa Consiliului Judeţean Bihor din luna aprilie, se decide trecerea în folosinţă gratuită a Muzeului clădirea principală din cadrul fostei garnizoane (corpurile A şi A1), respectându-se astfel decizia Guvernului României ca edificiul să aibe doar calitatea de Muzeu.

Un alt moment semnificativ, care a precedat în mod programatic transformarea radicală a clădirii într-un bastion cultural a avut loc în intervalul 20 -22 mai 2006. Atunci, în garnizoana devenită nefuncţională, în luxurianta anticameră vegetală a parcului, s-a desfăşurat un experiment muzeal unic în felul său: gardul opac de tablă zincată ce împiedica orice contact vizual cu zona militarizată a fost parţial înlăturat printr-un gest simbolic. Din foile de tablă, studenţi de la Facultăţile de Artă din Oradea, Cluj şi Timişoara au modelat ansambluri sculpturale în viziuni spaţiale contemporane. Astfel, prin jocul plin de surprize al istoriei şi artei, două instituţii diferite au interferat , slujindu-se reciproc sub semnul culturii şi al artei, al creativităţii şi al transparenţei ideologice. Acest experiment a fost primul pas programatic care a dus la transformarea unui complex arhitectural cu un program militar într-un Museion contemporan, totalmente consacrat societăţii civile.

 

gallery1 gallery1 gallery1
gallery1 gallery1 gallery1
gallery1 gallery1 gallery1
gallery1 gallery1